Aberatii cromatice

Pur si simplu m-a batut gandul sa incep sa scriu din nou. Ceva nu m-a lasat o buna bucata de timp. Desi as vrea sa incep cu intamplari de acum cateva zile, parca totul incepe de astazi si ceea ce a fost cat de cat interesant zilele trecute aveau de fapt sa se materializeze intr-un intreg pe care imi doresc sa-l denumesc simplu “azi”.

Tresar. Parasesc incinta fara nici un fel de ganduri sau trairi. Nu ma mai traverseaza nimic, desi cu minute bune in urma ascultam tot cu mare drag, dar nu ma puteam concentra nicicum la mesajul transmis. Tot ce mi se perinda prin minte era un amalgam de imagini contorsionate, de vorbe si de gusturi acre. Incercam sa imi dau seama cam in ce postura ma aflu si pe care treapta sa pasesc categoric la plecarea mea din acea incinta. Ajungand in faza de tranzitie catre un alt univers al realitatii distorsionate de materialism, ma arunc imprudent cu capul inainte prin golul atmosferic ce ma apasa si imi incetineste trupul. Imi dau seama in strada ca abia pot sa pasesc si ca drumul pana la calm va dura mai mult decat o vesnicie.

Observ presiunea ce comprima intr-un decor limitat neajunsurile brutalitatii sentimentale. Simt oarecum o lejeritate desi trebuie luat in considerare stopul prismatic al gandirii mele. Tot evit esentialul ca sa nu ma inec dramatic printre jeamandurile rosii. Ii tarziu, nimeni pe strada si dintr-o data, hop, parcul arata ca o scena de film in care la capatul opus apare un individ masiv cu un mers leganat ce sta in prim planul camerei, ca mai apoi, atentia sa revina, de la o distanta considerabila, pe mine ca trecator paranoic si derutat de ceea ce se va intampla. Crepuscul; individul foarte hotarat, eu intuind urmatoarea secventa…In miscarea mea mai mult din inertie catre un univers indepartat, dar intim, schitez intentia de a prelua ceva, moment in care tipul foarte receptiv imi paseaza marfa. Astfel au loc tranzitiile nepermise de pe un strat inferior catre unul mai distins.

Imi revin la starea mea de om paralizat cu stomacul in piuneze si cu mintea intoxicata. Hmm…tocmai traversez spre un alt taram al-nu-se-stie-ce. Aici ma intampina un semn de circulatie cazut la pamant. Asta-i semn rau, imi zic, ma duce cu gandul la blocaj si catastrofe. Incerc sa imi imaginez cam ce s-a intamplat si de ce pamantul e asa proaspat si trecatorul din imagine cazut. Asta face aluzie la faptul ca intru intr-o zona unde la capatul aleii pic gramada, ca un stalp prabusit de o masina. Stau sa ma gandesc...oare noaptea asta ii mai albastra decat ma puteam astepta? Raspunsul il aflu mai tarziu cand deja patrund tainele existentei timp de o clipa. Muzica isi face efectul scontat, incetinesc si am impresia ca totul sta in loc, iar eu nu fac decat sa plutesc deasupra stationarului.

Iarasi ambulanta. Tot timpul ma baga in filme masinutele astea salvatoare. Nimic nu poate fi bun in legatura cu o ambulanta. Imi taraie in urechi un telefon de tip vechi...din ala cu rotita si cu gauri pentru a forma numarul. Parca imi si imaginez cum din celalalt capat de fir se aude o voce pitigaita de femeie trecuta de floarea varstei si care anunta cu nonsalanta un accident grav, efectul unei actiuni banale, dar din pacate fatala.Eeee...si stau ca prostul in telefon neintelegand de ce mi se perinda stropi de apa pe obrajii fierbinti, aproape febrili si ma pierd cu privirea in gol ca sa nu sesizez alarma ce se da la etaj. Vocea efeminata de la capat ma instiinteaza cu indiferenta ca tocmai am suferit un atac cerebral in urma unor ciocniri atomice la nivelul neuronal, tranzitie nepermisa, deci sentinta cu moartea pentru creierul meu prea obosit pentru a mai lupta cu chimicalele ce-l polueaza.

Raman pe trotuar pana cand gandurile pozitive o sa apara si pe afisajul judiciar. Noroc ca nu mi s-au atrofiat muschii sau asa ceva, ca atunci cu siguranta ma blocam prin realitatile astea distorsionate.

La urmatoarea trecere luntrasul Charon se dovedeste a fi un trecator brazdat de biciurile vietii prost percepute, care ma indeamna spasmodic sa-l urmez pe calea tumultoasa a imprudentei.

Imi sacrific constiinta pentru ca oferta e mult prea avantajoasa pentru mine ca sa n-o accept. Nu pot sa intru in randul lui, dar ma ghidez dupa darele de sangeriu autohton de pe carosabil. Se tot uita in spate sa se convinga de victorie si parca cu dezgust dezgroapa mormintele trecutului ca intr-un final sa dea de mine si sa ma petreaca. Are multe abateri, dar in sfarsit isi indeplineste scopul. Dupa actul asta de impertinenta mintala si frustranta, Charon se hotaraste s-o taie subtil in negura nefiintei. Ma lasa sa vegetez in tropicul urban, iar orice alta trecere catre o clima si-o flora mai favorabile ar fi nepermisa. Mai in fata ma intampina fabrica de fericire acolo unde soldatei de tinichea nichelata canta la trompete cu narile, iar cu gura sorb cola ca sa-si astampere nivelul glicemiei ce da probe la 1000 mg/l garduri. Personajele ma duc cu gandul la comunitatea underground ce-o exista in suburbie. Pana si urmatoarea faza imi confirma aerul de tropic urban ca ma-nconjoara...suna in ton de LA si spune In the wild, de parca mi-ar mai fi trebuit acum placute cu indicatori de pH scazut. Ii intr-o marti, desi am impresia ca-i vineri si nu gasesc o explicatie plauzibila.

Acum ca am constatat si efectele nefaste ale tropicului urban, ma inclin sa cred ca starea mea spirituala nici nu are ce cauta sa se identifice cu salbaticia si primitivismul sentimentalismului cultivat cu patos in livezile melancolice ale unor proprietari prost receptati. Inteleg ca florile nu o sa mai miroasa la fel, iar daca e sa ma uit in jur...uite apa. Apa asta iti ia mintile numai cand incerci sa o vizualizezi, dar barem cand vrei sa dai piept cu ea. Ii tulbure, intunecata, poate prea brutala pentru mine acum. Pana si ea mi se pare seaca, atat de schizofrenic ma simt. Ma uit in sus, constat cu parere de rau ca cerul nu se diferentiaza prea mult de apa. Imi face la fel de rau. Dar cel putin pe cer ma intampina alt luntras, unul eteric. Aici se dovedeste a fii insensibil, neimplinit, violat, si cel mai evident, izolat. Uite cum un antisocial poate sa iti penetreze bula protectoare doar aruncand caramizi de lumina impreuna cu toate materialele aferente construirii unui refugiu selenar.

Evident ca filmul trebuia distrus de un anume individ specializat in interceptarea frecventelor nonterestre ce le puteam emana. Asa ma trezesc pe un pat fluid unde ma inec printre ganduri si prefer sa nu mai emit pe banda de ultrascurte si sa imi vad de satelitul ce graviteaza cu nesimtire in ritmul meu, modificandu-mi mie stadiul mareei ce ma guverneaza. Imi provoaca teama, mai ales ca arata ca un mutilat ce-si transporta cacaturile intr-o cutie de pantofi camuflata de o plasa de plastic, mult prea uzuala si uzata de-atata timp. Corpul continua sa-mi invadeze teritoriul si atmosfera, astfel incat ma gandesc ca devenind cometa pot sa scap de neajuns. Noroc cu aprinderea pe hidrogen mult prea ravnita. A trecut si pericolul. Ajung in micutul meu univers, prapadit asa cum este. Aici sunt in siguranta sau asa imi place sa cred pentru ca aici dorm. Raspunsul nu intarzie sa apara. Va fi mult prea albastra, ca oricum in zori nu-mi voi aminti decat de gardientii aia. Ma incearca subconstientul. Macar in lumile astea paralele sa pot fuma si eu efemerul in liniste...atat imi doresc.